Aceasta este o întrebare ne pusă, în mod frecvent. Credem că suntem pe drumul cel bun deoarece aparţinem de o denominaţiune Neo-protestantă şi dacă alţii nu sunt în aceeaşi barcă cu noi, cu atât mai rău pentru ei. Dacă ar fi dorit, ar fi părăsit şi ei, aşa cum am făcut noi, instituţia bisericească, în care s-au născut şi ni s-ar fi alăturat nouă devenind astfel ‚pocăiţi’ şi dobândind şansa vieţii veşnice. Altfel nu se poate. Trebuie să te botezi din nou, la maturitate, ca să poţi să fi salvat. Nimic mai greşit. De ce? Această atitudine aparţine acelora care au aroganţa să creadă că Dumnezeu alege oamenii în funcţie de confesiunea creştină de care aparţin şi că dacă noi suntem membrii la o anumită denominaţiune creştină toată lumea ar trebui să fie la fel, deoarece numai noi putem să avem dreptate în ceea ce susţinem. Doctrina noastră este garantat ceea mai bună, pentru că noi credem în ea şi noi nu putem greşi. În realitate, noi greşim pentru că uităm că, pe pământ, cunoaşterea este parţială şi dacă este aşa, aceasta înseamnă că nu avem un criteriu absolut al adevărului.

Credinţa presupune un factor de subiectivitate, adică experienţa noastră personală este, în bună măsură aceea care modelează conţinutul credinţei noastre. Dacă eu mă simt bine şi am învăţat multe fiind Penticostal, tot aşa un alt credincios se poate simţi în largul său într-o experienţă desfăşurată în Biserica instituţională Ortodoxă. Pocăinţa este pentru toată lumea nu doar pentru Neo-protestanţi şi ea înseamnă pur şi simplu să aparţinem, în mod personal, de Dumnezeu. Nu suntem salvaţi prin „fapte ritualice,” adică un anumit mod şi o anumită vârstă la care suntem botezaţi în apă, ci suntem salvaţi prin credinţă. Numai Dumnezeu este îndreptăţit să judece în ce măsură o anumită acţiune sau inacţiune a noastră exprimă credinţa noastră în El  şi faptul de a dori să îţi botezi copilul când este mic poate reprezenta tot atât de multă credinţă, ca şi dorinţa de a fi botezat la maturitate. Expresia credinţei, sau ne credinţei noastre este variabilă şi nu tot ce pare a fi un act generat de credinţa noastră chiar aşa şi este. De exemplu, putem să ne botezăm în apă la maturitate din dorinţa de a schimba pur şi simplu ceva în viaţa noastră, care nu merge bine, dar putem constata că schimbarea nu s-a produs. În orice caz, renunţarea la consumul excesiv de alcool şi la alte abuzuri, în sine, este o curăţire care schimbă viaţa radical, în bine. O minte care nu este intoxicată cu alcool, cu tutun sau cu alţi intoxicanţi este o minte renăscută, din punct de vedere biologic. De exemplu, Budiştii sau Musulmanii nu folosesc, de regulă, alcool dar asta nu înseamnă că sunt pe calea credinţei creştine. Ce afirm este că schimbarea vieţii unui Creştin este cu mult mai profundă decât renunţarea la obiceiuri rele. Renunţarea la auto intoxicare este un prim pas către o viaţă spirituală şi urmează alţi paşi importanţi. Schimbarea profundă a minţii şi a inimii, naşterea din nou este de fapt scopul transformării fiinţei unui Creştin. Finalitatea este aceea de a ajunge, fiecare din noi, la „înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos.” (Efeseni 4; 13) Ne propunem să ajungem la fel ca Isus (Iisus) Cristos, în toate privinţele şi nu doar elemente din masele de manevră ale instituţiilor bisericeşti. Bisericile corporatiste sunt centrate pe ele însele, pe interesele lor instituţionale, nu sunt axate pe mântuirea indivizilor, a fiecăruia în parte.

O dovadă extraordinară de egoism instituţional este adoptarea viziunii conform căreia Creştinii trebuiesc condiţionaţi să devină membrii ai unei anumite instituţii bisericeşti înainte de a fi salvaţi de Dumnezeu. Ortodocşii, spunem noi, sunt departe de Dumnezeu pentru că nu au fost deplin conştienţi de ceea ce li se întâmplă, atunci când au fost botezaţi în apă şi pentru că se închină lui Dumnezeu în faţa icoanelor. Nu contează ce caractere au, ce devotament, ce puritate morală, dacă nu se rebotează sunt condamnaţi la pieire. Aceasta este o concepţie indusă de anumite Biserici instituţionale în minţile membrilor lor, pentru ca ele să prospere. Cu ce se deosebesc susţinătorii acestei mentalităţi de vechii evrei care pretindeau că trebuiesc urmate anumit ritualuri exacte pentru a intra în contact cu Dumnezeu? Consider că premisele sunt exact aceleaşi, adică oamenii sunt salvaţi prin ţinerea anumitor ritualuri. Unde rămâne atunci învăţătură Bibliei care ne spune, prin gura apostolului Pavel că suntem mântuiţi prin credinţă? (Galateni 3; 2) Ce este credinţă şi ce este ne credinţă? În realitate măsura credinţei noastre o stabileşte Dumnezeu, care ne cunoaşte cele mai profunde motivaţii şi faptul de a lega salvarea unui om de apartenenţa obligatorie la o anumită confesiune dovedeşte o ne înţelegere de fond a Creştinismului.

Nu ne pasă, pur şi simplu nu ne interesează ce urmează să se întâmple cu fraţii noştri, de exemplu Ortodocşii, Romano Catolicii, Greco Catolicii, Protestanţii, sau Reformaţii. Noi suntem bine şi asta este ceea ce contează. Dacă ne-ar păsa măcar un pic am încerca să le spunem despre nevoia de a intra într-o legătură personală cu Isus (Iisus) Cristos, de a fi îmbrăcaţi cu puterea lui Dumnezeu şi de a fi născuţi din nou, adică regeneraţi spiritual, chiar în condiţiile în care deocamdată ei rămân în continuare şi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe. Noi, în schimb, facem jocul instituţiilor bisericeşti şi încercăm să înmulţim numărul de membrii al acestora, dar asta dovedeşte indiferenţă. De ce nu invităm în casele noastre pe fraţii noştri Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi, etc., şi să ne rugăm ca şi ei să primească darurile şi roadele Duhului Sfânt şi atunci vom vedea ce putere are un Creştinism care nu este tributar Bisericilor instituţional, ci este deschis iubirii sincere a semenilor, fără deosebiri şi discriminări.